Principiul televiziunilor must-carry în lume

Care este scopul principiului must carry ? Ce trebuie sa protejeze el ? Americanii si alte ţări au gasit motivaţii (protejeaza televiziunile cu licenţă exclusiv terestră si / sau televiziunile naţionale), iar principiul diferă. La noi nu a fost motivat cu adevărat. Pentru ca de fapt nu protejeaza nici un interes public. E doar o glumă bună în interes privat.

În televiziunea cu plată prin cablu ( dar uneori si prin satelit sau tv prin protocol IP ), autoritatile din diverse ţări aplică un regulament denumit must carry, statuând că unele posturile de televiziune cu licenta aprobată trebuie să fie retransmise de catre furnizorul de servicii tv, uneori pe baza unor criterii.

In Romania, criteriul se bazeaza pe topul televiziunilor libere la retransmisie, intocmit in functie de audienţe.

Dar care este situatia principiul must-carry in alte state ?

În Statele Unite, Comisia Federală pentru Comunicații (FCC) reglementează acest domeniu de activitate și politiciile aplicate pentru must-carry. Statele Unite ale Americii a fost prima țară care a pus în aplicare un sistem de must-carry. Aceste reguli s-au menținut într-o decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite în 1997, cand au fost atacate în cazul Turner Broadcasting vs FCC.

Deși furnizorii de servicii TV prin cablu includ benevol televiziuni locale afiliate rețelelor majore de radiodifuziune, deseori televiziuni independente sau afiliate unor companii media mai mici nu sunt retransmise, pe premisa că programele nationale sunt mai interesante decat cele locale pentru multi abonati si astfel se atrag mai multi clienti la operatorul de cablu.

Mulți operatori de cablu sunt de asemenea proprietarii unor canale tv și au inlocuit canale nationale sau locale ale concurenţei cu televiziunile proprii, motivand mai ales cu presiunea puternică asupra sistemelor de cablu, cu lățime de bandă limitată pentru grila de canale.

Radiodifuzorii locali mai mici au susținut că li se împiedică astfel accesul la segmentul tot mai mare de public de televiziune interesat de programele locale si că practica operatorilor de cablu reprezintă o amenințare pentru televiziunea gratuită, pe care au caracterizat-o ca un bun public.

Televiziunile locale au sustinut ca operatorii de tv cablu încercă se se implice pe nedrept în competiția dintre televiziuni privind veniturile din publicitate. Unele televiziuni afiliate rețelelor majore contraziceau ideea, spunand ca se tem că televiziunile mici ar putea negocia pentru a furniza programe de televiziune prin serviciile de cablu locale si să-și extindă piața de publicitate difuzată pe un continut scazut calitativ in comparatie cu cel al televiziunilor nationale.

Deși furnizorii de cablu au susținut că o astfel de reglementare ar impune o povară excesivă asupra flexibilitatii în alegerea televiziunilor care ar fi cele mai atractive pentru clientii lor, actualele reguli "must-carry" au fost adoptate de Congresul SUA din 1992 ( avand ca motivatie protecția distributiei tv cablu și legea concurenței), iar Curtea Supremă a SUA a menținut regulile, respingand argumentele industriei de tv cablu. Această decizie a a fost motivată prin argumentul că fără principul must-carry, companiile mari de cablu si-a dezvolta televiziuni proprii si ar face monopol asupra pietei.

Un efect secundar al normelor must carry este că rețelele de cablu nu pot percepe televiziunilor taxe de retransmisie prin reţeaua de cablu, cum se întamplă in general cu televiziunile care nu sunt must-carry.

Must-carry poate fi aplicat in SUA numai în cazul în care postul de televiziune solicită expres sa fie redistribuit în temeiul acestei dispoziții. De asemenea, televiziunile au si posibilitatea de a solicita plata de la operatorii de cablu pentru dreptul de retransmisie sau să negocieze acorduri private de transport ori să solicite revocarea retransmisie in reţeaua operatorului de cablu.

Must carry este un privilegiu dat posturilor de televiziune, nu companiei de cablu. O companie de cablu nu poate folosi principiul must carry pentru a cere dreptul de a retransmite o televiziune împotriva voinței postului tv.

In cazul in care operatorul de cablu are atat transmisie in sistem digital, cat si analogic, obligatia must carry se aplica doar la sistemul analogic.

Operatorii de cablu (analogic si digital) care transmit mai mult de 12 de canale trebuie sa ofere un minim de 1/3 din grila totală pentru canalele must carry.

Cheltuielile transportului semnalului de la televiziune până la sediul operatorului de cablu trebuie platite de postul tv, alaturi de obligatia de a asigura tehnic conexiunea, daca televiziunea invoca principiul must-carry si operatorul o acceptă in treimea de canale.

În cazul în care un radiodifuzor alege acordul de retransmisie si nu principiul must carry, atunci nu mai există nicio obligație pentru operatorul de tv cablu pentru a transporta semnalul. Această opțiune permite radiodifuzorilor care dețin stații populare, cum ar fi CBS, NBC, ABC sau Fox să solicita bani sau alte compensații de la operatorii de cablu. Aceste rețele mari au încercat uneori să obțină distribuția prin cablu a unor televiziuni mai putin importante pe care le dețin, dar operatorii de cablu au opus aproape universal rezistenţă la plată. În unele cazuri, aceste canale au fost eliminate temporar din distribuția de televiziune prin cablu cand radiodifuzorii au cerut prețuri prea mari. Exemplele includ eliminarea în anul 2004 a tuturor stațiilor locale de CBS timp de doua zile de la operatorul DISH Network, eliminarea posturilor ABC deținute de Time Warner Cable pentru o zi în anul 2000 sau eliminarea tuturor posturile locale de televiziune Hearst de la Time Warner pentru mai mult de o săptămână în 2012.

Posturile tv necomerciale (cum ar fi stațiile locale PBS) nu pot solicita acordul de retransmisie, ci pot invoca doar principiul must-carry.

Asadar, in SUA principiul must-carry este statuat mai mult la nivel de libera intelegere, televiziunile hotarand daca doresc sa fie must-carry ( dar operatorii decid care vor fi incluse in lista must carry difuzată in limita a minim o treime din numarul total de posturi tv din grila ). Daca nu reusesc sa intre in must-carry, televiziunile pot sa ceară sau sa plateasca bani operatorului de cablu, in functie de calitatea programelelor proprii si de cerinta publicului pentru respectivele canale. Este mai mult o regula de piaţă liberă.

În Canada, la mijlocul anilor 1970, Comisia de Radio, Televiziune si Telecomunicatii (CRTC) a implementat regula care statua că o reţea de televiziune prin cablu trebuie să retransmita un canal tv terestru fara nici un un cost pentru televiziunea respectivă atâta timp cât emiţătorul are o putere de cel puțin 5W EIRP. Această regulă CRTC s-a schimbat pe parcursul anilor, dar în principiu si acum orice post de televiziune terestră care este emis la puterea de 1 kW EIRP trebuie să fie retransmis..

CITY-TV din Toronto (conform declaratiilor de pe propriul website privind rapoartele anuale) își datorează succesul financiar ca post de televiziune independent tocmai regulii must-carry. Se presupune că această regulă a determinat ca posturi de televiziune mici din Ontario și Quebec, multe dintre ele nefind transmise de către furnizorii de televiziune prin satelit, să-si obtină licenta terestră tocmai pentru a intra in lista must-carry.

Timp de mulți ani, normele obligatorii din Canada nu au creat disensiuni între televiziunile terestre și companiile de cablu tv. Cu toate acestea, în anul 2008 două mari retele comerciale de televiziune prin cablu din Canada au cerut fără succes la CRTC permisiunea de a percepe o taxă pentru redistributia televiziunilor must-carry, întemeiat pe faptul că unele posturi tv terestre mai mici, dar incluse in lista must-carry, nu sunt de calitate si se va dovedi lipsa calitatii programelor prin lipsa de putere financiară.

In Europa, situatia este mai specială in unele state.

De exemplu, în Irlanda principul must carry se aplică atât la cablu, cat si pentru eter și satelit si trebuie sa transmita intre una si patru televiziuni ale radiodifuzorului public naţional, in functie de limitarile de bandă.

În Republica Cehă, toate posturile de televiziune cu licență terestră (analog sau digital) trebuie să fie prezente în pachetul de bază ( cel mai ieftin) la operatorii de cablu, tv prin protocol IP si satelit.

In Asia ( de exemplu in India) de obicei intra in lista must-carry prin cablu, DTH și tv prin protocol IP canalele publice si canalele regionale.

In Romania, lista canalelor must carry e intocmită in functie de audienţă si statutul de liber la retransmisie, indiferent daca televiziunea respectiva este transmisa sau nu terestru.

In concluzie, nu exista un principiul must carry universal.

In schimb, in restul lumii, diferit faţă de România, principul must carry se aplica de obicei doar pentru televiziunile care emit terestru gratuit ( deci care ofera un serviciu "public" gratis ), carora li se da posibilitatea de a fi difuzate prin cablu, oferindu-se astfel o oarecare protectie concurentiala si nu se aplica la orice post care face audientă, dar nu are licenta terestra. Acelea trebuie sa isi castige dreptul de a fi transmise, in functie de valoarea postului tv, prin intelegere de comun acord intre televiziune si operatorul de cablu. Este logică respectiva protectie a televiziunilor nativ terestre si astfel principiul listei must-carry este corect statuat. Astfel ar trebui sa fie si in tara noastra la intocmirea listei must-carry, la care ar trebui adaugate televiziunile publice, pentru care populatia plateste taxa tv obligatorie.