Evoluția televiziunii prin satelit, de la ideea din 1945 la era digitală

Istoria comunicațiilor si televiziunii prin satelit este o poveste fascinantă de progres tehnologic și schimbare culturală, care a început în anii 1945 și continuă să evolueze și în prezent.

Familie privind programe tv prin satelit în anii 1990 - Imagine decorativă realizată de HD Satelit România

O călătorie prin istoria timpurie a sateliților

Evoluția semnificativă a comunicațiilor prin satelit pornește în anul 1945, când Arthur C. Clarke a propus conceptul de relee extraterestre, marcând începutul unei noi ere în comunicarea globală. Mai târziu, în 1955, John R. Pierce a adus contribuții semnificative la această ramură prin elaborarea conceptului de relee radio orbitale.  Era spațială a luat un avânt semnificativ în 1957 când Uniunea Sovietică a lansat Sputnik, primul satelit artificial al Pământului, un eveniment care a pus bazele cercetării și utilizării spațiului pentru comunicații. Succesul din 1960 al primei misiuni DELTA de lansare a vehiculelor a reprezentat un pas uriaș în tehnologia de lansare a sateliților, urmat de un demers important al AT&T, care în același an a solicitat o licență experimentală pentru comunicații prin satelit de la FCC. În 1961, a început oficial dezvoltarea programelor TELSTAR, RELAY și SYNCOM, marcând o nouă eră în comunicațiile prin satelit. Aceasta a fost urmată de lansarea cu succes a sateliților TELSTAR și RELAY în 1962, un an care a fost, de asemenea, important pentru legislația din SUA, cu adoptarea Communications Satellite Act. În 1963, a fost lansat SYNCOM, deschizând noi perspective în comunicațiile prin satelit. Un pas important a fost realizat în 1964, prin înființarea INTELSAT, care a reprezentat un pas uriaș în cooperarea internațională pentru comunicații prin satelit. Anul 1965 a fost semnificativ cu lansarea COMSAT'S EARLY BIRD, primul satelit comercial de comunicații, urmat de seria INTELSAT-III din 1969, care a oferit acoperire globală. Canada a făcut istorie în 1972 cu ANIK, primul satelit de comunicații interne, un demers urmat de SUA în 1974 cu WESTAR. În 1975, INTELSAT-IVA a introdus utilizarea polarizării duale, iar RCA SATCOM a devenit primul satelit de comunicații operațional stabilizat. În același an, MARISAT a devenit primul satelit de comunicații mobile, urmat de lansarea PALAPA de către Indonezia în 1976, marcând a treia țară care a lansat un satelit de comunicații interne. INMARSAT a fost format în 1979, consolidând rețeaua globală de comunicații prin satelit.

 Imagine decorativă realizată de HD Satelit România

O călătorie în spatele ecranului: să explorăm istoria fascinantă a sateliților de telecomunicații tv

În toamna anului 1945, Arthur C. Clarke, un specialist în electronice din cadrul Royal Air Force și membru al Societății Interplanetare Britanice si scriitor science-fiction, a contribuit la revista Wireless World cu un articol inovator. El a propus conceptul de stații spațiale echipate cu echipamente de transmisie, plasate pe orbite geostaționare, pentru a difuza programe de televiziune pe întreg globul. Deși acest articol nu a stârnit un interes imediat, Clarke a continuat să dezvolte ideea în lucrarea sa „The Exploration of Space” din 1952.

Pe de altă parte, John R. Pierce de la Laboratoarele Bell Telephone ale companiei AT&T a oferit o perspectivă tehnică și financiară detaliată asupra comunicațiilor prin satelit. Într-un discurs din 1954 și un articol din 1955, Pierce a analizat beneficiile utilizării sateliților ca oglindă de comunicații în spațiu, inclusiv pe orbite medii și geostaționare. El a comparat capacitatea unui satelit de a gestiona până la 1.000 de apeluri telefonice simultan, cu capacitatea primului cablu telefonic transatlantic (TAT-1), care putea susține 36 de apeluri simultan si costa cateva zeci de milioane de dolari. Această analiză l-a determinat pe Pierce să se întrebe dacă investiția într-un satelit, posibil evaluată pe atunci la un miliard de dolari, ar fi justificată.

În urma lansării istorice al satelitului Sputnik I în 1957, s-a declanșat un interes global pentru potențialul comunicațiilor prin satelit. Preocupările Congresului american au determinat reorientarea NASA către realizarea de experimente cu sateliți de tip oglindă sau pasivi (cum a fost proiectul ECHO), în timp ce Departamentul de Apărare al SUA a preluat responsabilitatea pentru dezvoltarea sateliților de tip repetor sau activi, capabili să îmbunătățească semnalul transmis.

În 1960, compania AT&T a cerut aprobarea Comisiei Federale de Comunicații (FCC) pentru lansarea unui satelit de comunicații experimental, în scopul de a implementa rapid un sistem funcțional. Guvernul SUA a fost luat prin surprindere, neavând o politică clară pentru gestionarea provocărilor ridicate de inițiativa AT&T. Până la jumătatea anului 1961, NASA a acordat un contract competitiv companiei RCA pentru construirea unui satelit de comunicații activ pe o orbită la peste 6400 km altitudine.  AT&T își dezvolta propriul satelit TELSTAR pentru o orbită similară, ce urma să fie lansat de NASA contra cost, iar Hughes Aircraft Company a primit un contract exclusiv pentru dezvoltarea unui satelit geostaționar (SYNCOM), amplasat la peste 32000 km înălțime. Cu toate acestea, programul militar ADVENT a fost abandonat un an mai târziu, datorită dificultăților tehnice, întârzierilor în disponibilitatea rachetelor de lansare și depășirii bugetului alocat.

Până în 1964, sectorul sateliților de comunicații a înregistrat un progres semnificativ, cu reușite remarcabile precum lansările de sateliți din seria TELSTAR, RELAY și SYNCOM. Această perioadă a coincis cu eforturile Corporation for Communications Satellites (COMSAT), înființată conform Communications Satellite Act din 1962, de a demara propriul lor proiect pentru fabricarea de sateliți. Cu o finanțare inițială de 200 de milioane de dolari, COMSAT intenționa să dezvolte o rețea extinsă de sateliți pe orbita medie. Cu toate acestea, din cauza diverselor provocări, printre care și costurile ridicate, COMSAT a decis să nu accepte propunerea AT&T/RCA pentru un satelit pe orbită medie care integra tehnologiile TELSTAR și RELAY. În schimb, au optat pentru un model de satelit geosincron (cu o perioadă orbitală care se potrivește cu rotația Pământului pe axa sa, 23 de ore, 56 de minute și 4 secunde) propus de Hughes Aircraft Company pentru primele două sisteme, iar pentru al treilea au ales un model similar de la TRW. Astfel, pe 6 aprilie 1965, COMSAT a marcat un moment istoric în comunicațiile globale prin lansarea primului lor satelit, denumit EARLY BIRD, de la baza de lansare Cape Canaveral.

Primele semne ale evoluției tehnologice au fost observate în timpul proiectelor inovatoare precum TELSTAR, RELAY și SYNCOM. Un moment de referință a fost transmisia prin satelit, în anul 1964, a unor segmente ale Jocurilor Olimpice din Tokyo. Inițial, proiectul a fost dominat de contribuțiile americane, prin COMSAT și echipamentele pentru sateliți și de lansare, dar colaborarea internațională nu a întârziat să apară. AT&T a inițiat discuții cu parteneri europeni pentru implementarea stațiilor terestre necesare pentru TELSTAR, iar NASA a extins această colaborare pentru a include și proiectele RELAY și SYNCOM. Înainte de debutul satelitului EARLY BIRD, infrastructura terestră de comunicații era deja funcțională în țări precum Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Brazilia și Japonia. Discuțiile purtate între 1963 și 1964 au culminat cu formarea unei noi entități internaționale, care urma să preia controlul sateliților și să administreze rețeaua de comunicații globale. Această entitate a fost lansată oficial pe 20 august 1964, prin semnarea actelor ce au fondat Organizația Internațională de Telecomunicații prin Sateliți (INTELSAT).

Până la încheierea anului 1965, satelitul EARLY BIRD a reușit să stabilească 150 de conexiuni telefonice transcontinentale și a transmis 80 de ore de emisiuni TV. Următoarea generație, INTELSAT II, a oferit îmbunătățiri semnificative în termeni de capacitate și durabilitate comparativ cu predecesorul său. INTELSAT III, un model ulterior, a fost pionier în oferirea de servicii de acoperire cu semnal în Oceanul Indian, extinzând astfel rețeaua la nivel mondial. Această extensie a devenit funcțională cu doar câteva zile înainte de a transmite istorica aselenizare a misiunii APOLLO 11, vizionată de aproape jumătate de miliard de oameni în data de 20 iulie 1969.

Începând cu modestele capacitați din anul 1965, când avea doar câteva sute de linii telefonice și un număr restrâns de membri, INTELSAT s-a dezvoltat exponențial. Transformarea este evidentă și în ceea ce privește costurile: prețul pe minut pentru utilizatorii finali era de peste 10 dolari. Luând în considerare și inflația uriașă de atunci până in prezent, reducerea costurilor este cu adevărat remarcabilă.

În anul 1965, rețeaua de televiziune ABC a venit cu ideea de a utiliza un sistem de sateliți pentru transmiterea semnalelor tv la nivel internațional. Inițiativa nu a primit atenție imediată, dar conceptul a fost reînviat în 1972 de către TELESAT CANADA, care a introdus ANIK, primul satelit de comunicații intern, pentru a acoperi extinsul teritoriu canadian. Compania RCA nu a întârziat să închirieze capacități de transmisie pe acest satelit, până la lansarea propriei lor infrastructuri de sateliți. SUA a intrat pe scena comunicațiilor prin satelit cu lansarea WESTAR I de către Western Union pe 13 aprilie 1974. Ulterior, în decembrie 1975, RCA a intrat în scenă cu satelitul său, RCA SATCOM F-1.

În primele luni ale anului 1976, AT&T și COMSAT au debutat cu seria de sateliți COMSTAR. Inițial, acești sateliți au fost concepuți pentru transmisii de voce și informații, dar rapid televiziunea a devenit un utilizator principal. Până la finalul anului 1976, SUA dispunea de 120 de transpondere, fiecare capabil să transmită 1500 de linii telefonice sau un canal de televiziune. În scurt timp, canalele de filme și televiziunile importante au devenit accesibile majorității locuitorilor din SUA. Expansiunea fulminantă a televiziunii prin cablu a fost posibilă și datorită acestei metode eficiente în privința costurilor de distribuție a conținutului video.

În următorii douăzeci de ani, industria comunicațiilor prin satelit a trecut printr-o transformare semnificativă: compania Western Union nu mai operează sateliți, iar Hughes a evoluat într-un jucător major în domeniul operării sateliților și producției acestora. AT&T și-a continuat activitatea în sfera sateliților, dar și-a încheiat colaborarea cu COMSAT. GTE, care a colaborat inițial cu Hughes în anii '60 pentru dezvoltarea unui sistem de comunicații global, a devenit un operator proeminent pe scena internațională a sateliților. Televiziunea a rămas un pilon central în comunicațiile prin satelit, însă transferul de date a cunoscut o expansiune masivă datorită apariției terminalelor cu antene foarte mici (VSAT). Aceste antene, fie de tip TV-Receive Only (TVRO) sau VSAT, au devenit un element familiar.

Departamentul de Apărare al Statelor Unite a fost pionier în dezvoltarea primului concept ambițios pentru un satelit geosincron, prin intermediul programului său inovator ADVENT. Acest satelit, remarcabil pentru stabilitatea sa pe trei axe, se deosebea de alte sateliți prin faptul că nu se rotea. Dotat cu o antenă specializată care concentra energia radio înspre Pământ, ADVENT era un model sofisticat și avea o greutate semnificativă. Pentru lansarea sa, era necesar un vehicul de lansare robust, precum ATLAS-CENTAUR. Cu toate acestea, ADVENT nu a ajuns niciodată în spațiu, parțial datorită fiabilității insuficiente a proiectului CENTAUR (care nu a devenit complet operațional până în 1968) și parțial din cauza dificultăților tehnice ale satelitului însuși. Anularea programului în 1962 a fost interpretată pe atunci ca un semn negativ pentru viitorul sateliților geosincroni, pentru tehnologia de stabilizare pe trei axe, sistemul de lansare ATLAS-CENTAUR și, într-un sens mai larg, pentru întreaga industrie a sateliților de comunicații de complexitate mai mare. Cu toate acestea, sateliții geosincroni au început să devină o realitate practică începând cu anul 1963, iar până în 1965 au devenit standardul dominant. În timp, multe dintre inovațiile introduse de ADVENT au fost adoptate și integrate în designul sateliților ulteriori.

În perioada timpurie a deceniului 1960, rachetele balistice intercontinentale (ICBM) și cele cu rază medie de acțiune (IRBM) au fost utilizate ca mijloace principale pentru lansările spațiale. Inițial proiectate pentru a trimite încărcături pe Terra, aceste rachete necesitau adaptări pentru a putea lansa obiecte pe orbita terestră. A fost necesară dezvoltarea unor etape superioare a rachetei, capabile să genereze suficientă delta-V (variație de viteză) la punctul cel mai înalt al traiectoriei, pentru a stabiliza sateliții pe orbită. Seria DELTA, responsabilă pentru plasarea primilor sateliți de comunicații în spațiu, a utilizat rachete IRBM THOR, echipate pentru acest scop cu un etaj superior VANGUARD. Datorită dimensiunilor reduse ale DELTA, s-a inițiat proiectul CENTAUR, un etaj superior mai eficient, destinat rachetei ICBM ATLAS. După ce a devenit operațională în 1968, ATLAS-CENTAUR a fost folosită pentru lansarea celei de-a patra generații de sateliți INTELSAT. Ulterior, a fost adoptată și de a cincea generație, alături de noi vehicule de lansare, inclusiv ARIANE, de fabricație europeană. Pe parcurs, alte rachete precum PROTON din Rusia și LONG MARCH din China s-au alăturat competiției pe piața lansărilor spațiale, demonstrând capacitatea de a transporta sateliți de până la de treizeci de ori greutatea primului satelit EARLY BIRD.

Crearea și dezvoltarea primei rețele naționale de televiziune prin satelit din Uniunea Sovietică, cunoscută sub numele de "Orbita", a marcat un moment semnificativ în istoria televiziunii și tehnologiei de comunicații. Lansată în octombrie 1967, rețeaua Orbita s-a bazat pe utilizarea sateliților în orbite Molniya foarte eliptice pentru retransmisia și livrarea semnalelor de televiziune către stațiile de la sol. Aceste stații primeau programe TV regulate de la stațiile de uplink din Moscova, utilizând o constelație de sateliți Molniya. Sateliții Molniya-1, inițial proiectați pentru televiziune, telegraf și telefonie în Rusia, au fost operaționali încă din 1967, marcând începutul sistemului Orbita. Acești sateliți aveau o durată de viață de aproximativ 1,5 ani, fiind afectați de perturbații orbitale și degradarea panourilor solare, necesitând înlocuirea constantă. Până în anii 1970, seria Molniya 1 a fost folosită mai ales pentru comunicații militare, iar comunicațiile civile au trecut la seria Molniya 2. În total, au fost lansați 94 de sateliți din seria Molniya 1, ultimul fiind lansat în 2004. Seria Molniya 2, utilizată în rețeaua de televiziune națională Orbita, a avut doar 17 sateliți lansați, fiind în curând înlocuiți de seria Molniya 3. Seria Molniya 3, lansată din 1974, a fost folosită inițial pentru comunicații civile și, ulterior, de către militari în mod similar cu seria Molniya 1, cu un total de 53 de sateliți lansați până în 2003.

În deceniul 1970, s-a asistat la o revoluție în tehnologia sateliților prin adoptarea tehnicii de stabilizare pe trei axe. Această metodă era mai complexă în comparație cu sistemele anterioare, însă oferea avantaje semnificative precum posibilitatea de a monta antene mai mari și de a desfășura panouri solare extinse. Un avantaj crucial al acestei tehnologii a fost capacitatea de a suporta o masă și o putere mai mari, făcând stabilizarea pe trei axe mai avantajoasă pentru sateliți de dimensiuni mai mari. Un moment cheie în evoluția acestei tehnologii a fost adoptarea ei de către Hughes, un pionier în sateliții din anii 1990. De remarcat este că proiectele recente ale sateliților produși de SYNCOM prezintă similitudini notabile cu modelul ADVENT, care fusese anterior abandonat la sfârșitul anilor 1950.

În 1974, lumea a fost martoră la un progres semnificativ în domeniul tehnologiei prin satelit și educaționale, prin lansarea satelitului ATS-6 de către NASA. Acest satelit a reprezentat un punct de cotitură în utilizarea tehnologiei de comunicații prin satelit pentru educație și sănătate, demonstrând viabilitatea transmisiunilor directe de televiziune către gospodării. ATS-6, echipat cu propulsoare electrice bazate pe ionii de cesiu, a fost un experiment inovator în menținerea staționară nord-sud a unui satelit geosincron. Deși propulsoarele au eșuat prematur, satelitul a reușit să îndeplinească anumite obiective experimentale, cum ar fi măsurarea forței de propulsie efective și asigurarea faptului că nu există interferențe cu încărcătura utilă radio-frecvență​​. Misiunea principală a ATS-6 a fost demonstrarea fezabilității transmisiunii directe la domiciliu (DTH) a emisiunilor TV. În acest scop, satelitul a fost dotat cu o antenă cu mare câștig și capacitatea de a primi semnale în benzile VHF, C, S și L, transmițând în banda S la 2 GHz. Aceste echipamente au fost folosite inițial în Statele Unite pentru experimente de tele-educație și tele-medicină, iar apoi satelitul a fost mutat deasupra Indiei pentru a sprijini Programul de Televiziune Instrucțională prin Satelit (SITE)​​. Experimentul SITE a implicat producerea descentralizată a programelor de televiziune de către guvernul indian în patru studiouri situate la Delhi, Cuttack, Hyderabad și Mumbai. Aceste programe erau transmise de la două stații terestre situate în Delhi și Ahmedabad la satelit și apoi retransmise direct în 2.000 de sate prin receptoare TV comunitare echipate cu antene parabolice de 3 metri. Stațiile de televiziune obișnuite primeau, de asemenea, semnalele și le difuzau în alte 3.000 de sate. Această configurație era cunoscută sub numele de Sistemul de Recepție Directă (DRS)​​. SITE a fost un experiment de pionierat în utilizarea tehnologiei prin satelit pentru educație și dezvoltare în zonele rurale și îndepărtate, demonstrând impactul pozitiv al televiziunii ca mijloc de educație și informare. Acest experiment a încurajat ulterior agențiile spațiale indiene să înceapă construirea unui program operațional cu propriile lor sateliți, precum INSAT IB, lansat în 1983.

Satelitul Ekran, reprezintă o serie istorică de sateliți geostaționari dezvoltați de Uniunea Sovietică și apoi de Rusia, concepuți pentru a facilita un sistem național de televiziune prin satelit (Direct-To-Home sau DTH). Lucrările pentru dezvoltarea acestui satelit au început în anii 1960, iar primul satelit din această serie a fost lansat în octombrie 1976, marcând un pas semnificativ în expansiunea accesului la televiziune în Uniunea Sovietică. Satelitul Ekran era destinat să furnizeze un canal de televiziune și două canale de radio către sistemele de televiziune prin cablu din întreaga Uniune Sovietică, dar și către receptoarele individuale din Siberia de Nord. Transmisia sa era efectuată în gama de frecvențe Ultra Înalte (UHF). Designul inițial al satelitului Ekran includea utilizarea unor tehnologii riscante, cum ar fi propulsia cu fluor/amină și un reactor nuclear de 5 kW pentru alimentarea cu energie. Cu toate acestea, aceste idei au fost abandonate până în 1973. Primele modele Ekran au fost folosite în principal în scopuri de testare și au contribuit la extinderea accesului la programele Televiziunii Centrale pentru aproximativ 18-20 de milioane de cetățeni sovietici suplimentari. Problemele cu racheta purtătoare Proton au întârziat punerea în funcțiune a sistemului. Modelele originale ale Ekran au avut durata de exploatare scurtă durată și aveau un singur transponder. În a doua jumătate a anilor 1980, acestea au fost înlocuite cu modele Ekran-M, care aveau două transpondere și funcționau adesea mult peste durata lor de viață proiectată de trei ani.

Industria televiziunii prin satelit a luat naștere în Statele Unite, evoluând din industria televiziunii prin cablu, odată cu utilizarea sateliților de comunicații pentru distribuirea programelor de televiziune către rețelele locale de cablu. Companii precum Home Box Office (HBO), Turner Broadcasting System (TBS) și Christian Broadcasting Network (CBN, ulterior redenumit The Family Channel), au fost printre pionierii care au folosit televiziunea prin satelit pentru a furniza programele lor. Taylor Howard din San Andreas, California, a devenit prima persoană care a recepționat semnale de satelit în banda C cu un sistem construit acasă în anul 1976.

În primele zile ale televiziunii prin satelit, aceasta nu se bucura de popularitate datorită costurilor ridicate și dimensiunilor impresionante ale antenelor. În perioada de sfârșit a anilor '70 și începutul anilor '80, antenele folosite pentru aceste sisteme aveau diametre cuprinse între 3 și aproape 5 metri, fiind construite din fibră de sticlă sau din aluminiu sau oțel masiv. În Statele Unite, prețul acestor antene putea depăși 5.000 de dolari, ajungând uneori chiar și la 10.000 de dolari. Programele transmise de stațiile terestre erau retransmise prin intermediul a 18 sateliți amplasați pe orbita geostaționară, la o distanță de aproximativ 36.000 de kilometri deasupra Pământului.

Tehnologia pentru telecomunicații prin satelit, disponibilă încă din anii 1960, a evoluat semnificativ de-a lungul timpului. Inițial, elementul central în comunicațiile prin sateliți a fost tubul cu unde progresive (TWT), o invenție a lui Rudolph Kompfner din Anglia, ulterior îmbunătățită de Bell Labs sub îndrumarea lui Kompfner și JR Pierce. Primele modele de sateliți se bazau pe TWT-uri fabricate de un fost student al Bell Labs, având o capacitate inițială de 1 watt. În prezent, există TWT-uri mult mai puternice, între 50 și 300 de wați, utilizate în mod obișnuit pentru serviciile prins sateliți și în aplicații de transmisie tv în direct.

O inovație remarcabilă a fost implementarea antenelor cu un grad mare de concentrare a semnalului. Utilizarea unei antene performante care transformă un semnal de 1 watt într-unul echivalent cu cel furnizat de un transmițător de 100 de wați, datorită focalizării energiei, a reprezentat un progres major. De exemplu, direcționarea acestei energii către estul Statelor Unite echivala cu utilizarea unui transmițător de 1000 de wați care radia semnal uniform în toate direcțiile.

Această amplificare a eficienței semnalului a avut un impact semnificativ asupra infrastructurii terestre. În trecut, erau necesare antene terestre de 30 metri, cu amplificatoare răcite criogenic, ale căror costuri de construcție ajungeau la 10 milioane de dolari în 1960. Astăzi, pentru serviciile prin satelit standard se folosesc antene de aproximativ 4,5 metri sau mai mici, costând de sute de ori mai puțin. În ceea ce privește sistemele de transmisie directă, dimensiunea antenelor a scăzut considerabil, ajungând la 50 cm în diametru, iar costurile acestora s-au redus la câteva sute de dolari.

Această evoluție a fost posibilă datorită progreselor în telecomunicații și electronica, stimulată de cercetările din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, precum dezvoltarea tranzistorului, care a înlocuit treptat tubul electronic. Sateliții geostaționari, în particular, au avut un rol fundamental în telecomunicații, fiind poziționați pe o orbită fixă deasupra ecuatorului, ceea ce a simplificat mult sistemul de antene necesare pe sol​,

În luna februarie a anului 1976, corporația COMSAT a lansat MARISAT, o inovație în lumea sateliților, menită să susțină nevoile de comunicații ale Marinei Americane și ale altor entități maritime. A urmat lansarea seriei MARECS de către entități europene în decada anilor '80, cu un scop similar. Organizația Maritimă Internațională, parte a ONU, a avut un rol cheie în 1979, când a promovat crearea INMARSAT (Organizația Internațională de Sateliți Maritimi), cu o abordare asemănătoare cu cea a INTELSAT. Inițial, INMARSAT a folosit transponderele sateliților MARISAT și MARECS, dar în octombrie 1990 a marcat un moment important prin lansarea propriilor sale sateliți, INMARSAT II F-1. Ulterior, au urmat și lansările generației a treia, INMARSAT III.

Proiectul unui satelit dedicat comunicațiilor aeronautice a fost conceput în anii 1970, cu un contract inițial acordat companiei General Electric. Acest proiect a fost ulterior abandonat, iar serviciile aferente au fost preluate de INMARSAT. Deși inițial destinată comunicațiilor telefonice maritime și monitorizării traficului naval, INMARSAT a extins substanțial gama de servicii oferite. Folosirea telefoanelor (prin  satelit) de tip servieta de către jurnaliști a devenit un fenomen comun, iar Războiul din Golf a adus aceste tehnologii în atenția publicului larg.

Telefonia mobilă a marcat o etapă importantă în tehnologie prin introducerea sistemelor de comunicații personale (PCS). Într-un astfel de sistem dezvoltat, individul avea posibilitatea de a-și purta telefonul mobil permanent, utilizându-l pentru transmisii vocale sau de date, în orice locație. O serie de companii s-au angajat să implementeze această tehnologie, recurgând la sateliți plasați pe orbite terestre joase (LEO), mult sub altitudinea orbitelor TELSTAR/RELAY din anii 1960. Acești sateliți inițiali se deplasau pe orbite eliptice, traversând partea inferioară a centurii de radiații Van Allen. Noile sisteme propuse urmau să funcționeze la altitudini de aproximativ 500 de mile, evitând astfel această centură.

Unul dintre cele mai ambițioase proiecte LEO a fost Iridium, dezvoltat de Motorola. Proiectul Iridium a propus lansarea a 66 de sateliți pe o orbită polară, la altitudini de circa 400 de mile. Dispuse în șase planuri orbitale, separate fiecare la 30 de grade pe ecuator, fiecare plan orbital avea să găzduiască unsprezece sateliți. Inițial, Iridium a prevăzut 77 de sateliți, de unde și numele său (de la numărul elementului chimic), însă numărul a fost redus la 66, echivalentul elementului chimic Dysprosium. Se anticipa ca Iridium să înceapă furnizarea de servicii de telecomunicații pentru telefoane mobile în 1998, cu un cost total al proiectului depășind trei miliarde de dolari.

De la mijlocul anilor '60, revoluția comunicațiilor a fost stimulată de lansarea satelitului EARLY BIRD. Acesta a oferit o capacitate de transmisie aproape de zece ori mai mare decât legăturile telefonice submarine existente, la doar o zecime din costul acestora. Această superioritate cost-eficiență a sateliților a dominat până la apariția TAT-8 în anii '80, care a reprezentat primul cablu transatlantic de fibră optică.

O altă dimensiune a evoluției telecomunicațiilor a fost ascensiunea telefoniei celulare. Aceasta a devenit o alternativă competitivă la alte forme de telefonie, oferind avantaje semnificative în țările în curs de dezvoltare, datorită costurilor accesibile de implementare. Deși telefonia celulară este eficientă pentru comunicații pe distanțe scurte, pentru apelurile la distanță lungă sunt necesare tehnologii suplimentare, cum ar fi cablurile de fibră optică sau sateliții.

Pe parcursul decadelor următoare, sateliții au rămas competitivi pentru comunicații directe. Totuși, cablurile de fibră optică au început să devină preferate pentru anumite aplicații, datorită potențialului lor crescut. Cu toate acestea, sateliții au menținut două avantaje cheie: fiabilitatea și capacitatea de a transmite semnale de la un punct la multiple puncte, utilă în special pentru difuzare tv.

Până în 1980, televiziunea prin satelit era deja bine stabilită în SUA și Europa. Pe 26 aprilie 1982, a fost lansat primul canal prin satelit din Marea Britanie, Satellite Television Ltd. (mai târziu Sky One). Semnalele acestuia erau transmise de la sateliții de testare orbitali ai ESA. Între 1981 și 1985, vânzările de sisteme TVRO au crescut pe măsură ce prețurile au scăzut. Progresele în tehnologia receptoarelor și utilizarea tehnologiei au permis folosirea unor antene mai mici. În 1984, în SUA au fost vândute cinci sute de mii de sisteme, unele costând chiar și 2000 de dolari. Antenele îndreptate către un singur satelit erau și mai ieftine. Persoanele din zonele fără stații de televiziune locale sau servicii de cablu puteau obține recepție de bună calitate fără taxe lunare. Antenele mari erau un subiect de nemulțumire, deoarece mulți le considerau inestetice, iar în SUA majoritatea asociațiilor de proprietari restricționau strict utilizarea lor, cu excepția zonelor unde astfel de restricții erau ilegale. Aceste restricții au fost eliminate în 1986, când Comisia Federală pentru Comunicații a declarat toate restricțiile ilegale. O municipalitate putea cere unui proprietar să mut3 antena dacă încălca alte restricții, dar nu putea interzice utilizarea lor. Necesitatea acestor restricții a scăzut treptat pe măsură ce antenele deveneau mai mici. Inițial, toate canalele erau transmise la liber (FTA, necriptate), deoarece echipamentul necesar pentru recepție era prea scump pentru consumatori. Cu creșterea numărului de sisteme de receptie, furnizorii de programe și radiodifuzorii au trebuit să cripteze semnalul și să dezvolte sisteme de abonament. 

În octombrie 1984, Congresul SUA a adoptat Legea Politicii de Comunicații prin Cablu din 1984, care le-a acordat celor care foloseau sisteme de recepție dreptul de a recepționa semnale gratuit, cu excepția cazului în care acestea erau criptate, și a cerut celor care criptează televiziunile să-și facă semnalele disponibile contra unui abonament rezonabile. În ianuarie 1986, HBO a început să utilizeze sistemul analogic VideoCipher II pentru a cripta canalele sale. HBO a permis proprietarilor de antene să se aboneze direct la serviciul lor pentru 12,95 dolari pe lună. Decodorul costa 395 de dolari. Unul câte unul, toate canalele comerciale de top au urmat exemplul HBO și au început să-și cripteze canalele.

Până în 1987, 9 televiziuni erau codificate, în timp ce alte 99 erau disponibile gratuit. Vânzările de antene parabolice au scăzut de la 600.000 în 1985 la 350.000 în 1986, dar serviciile de televiziune cu plată au început să vadă antenele ca un fapt pozitiv, deoarece unii oameni nu aveau acces la cablu. Codificarea a dus, de asemenea, la dezvoltarea evenimentelor pay-per-view. Pe 1 noiembrie 1988, NBC a început să codifice semnalul său pentru banda C, dar a lăsat semnalul pentru banda Ku necodificat, pentru ca filialele să nu piardă telespectatorii care nu puteau vedea reclamele lor. Majoritatea celor două milioane de utilizatori de antene parabolice din Statele Unite foloseau banda C. ABC și CBS se gândeau la codificare, deși CBS era reticent.

Televiziunea prin satelit s-a dezvoltat și în Europa, dar inițial a folosit sateliți de comunicații cu putere scăzută, necesitând antene de peste 1,7 metri. Pe 11 decembrie 1988, Luxemburg a lansat Astra 1A, primul satelit care a oferit acoperire cu putere medie în Europa de Vest. Acesta a fost unul dintre primii sateliți cu putere medie, transmițând semnale în banda Ku și permițând recepția cu antene mai mici (90 cm) în zonele geografice destinate recepției. Lansarea lui Astra a devansat pe câștigătorul licenței de difuzare directă prin satelit din Marea Britanie, British Satellite Broadcasting.

În anii '90, tehnologia transmisiunilor digitale prin satelit a reprezentat o revoluție în domeniul mass-media. Acest progres tehnologic a fost posibil prin introducerea standardului Digital Video Broadcasting – Satellite (DVB-S), care a marcat o etapă semnificativă în istoria tehnologiei televiziunii. Dezvoltat între anii 1993 și 1997, DVB-S a fost primul standard DVB pentru transmisiunile prin satelit, stabilind cadrul pentru structura de transmisie, codarea canalelor și modularea pentru serviciile de satelit de la 11/12 GHz. 

Prima aplicație comercială semnificativă a acestui standard a fost realizată de Star TV în Asia și Galaxy în Australia, facilitând astfel transmisia digitală prin satelit direct către public. În Europa, un moment cheie a fost lansarea serviciilor de transmisie digitale de către operatorul de televiziune cu plată Canal+ din Franța, în primăvara anului 1995. Aceasta a reprezentat nu doar o premieră digitală pe continentul european, dar și un moment definitoriu pentru industria televiziunii prin satelit la nivel global. DVB-S a fost utilizat la început și pentru serviciile de satelit directe, cum ar fi Sky UK și Ireland prin Astra în Europa, Dish Network și Globecast în SUA, și Bell Satellite TV în Canada.

Mai mult decât atât, DVB-S a devenit un standard global, utilizat pe toate continentele lumii și stabilindu-se ca un punct de referință pentru televiziunea digitală la nivel mondial. Prin aceasta, DVB-S nu doar că a deschis calea pentru noi modalități de transmisie și recepție a conținutului media, dar a și facilitat expansiunea televiziunii digitale, oferind o calitate superioară a imaginii și sunetului, precum și o gamă mai largă de canale și servicii. Astfel, DVB-S nu a fost doar un simplu pas tehnologic, ci un factor cheie în evoluția și transformarea industriei media și a modului în care conținutul este transmis și consumat în întreaga lume. Acesta a reprezentat începutul unei noi ere în televiziune, marcând tranziția de la analog la digital și stabilind standardele pentru transmisiile viitoare, ce au evoluat in prezent până la DVB-S2X, Ultra HD și altele.

Imagine decorativă realizată de HD Satelit România

Revenind la începuturi, în loc de concluzie

În 1945, Arthur C. Clarke a prezentat o idee revoluționară: trei sateliți amplasați deasupra principalelor regiuni ale Pământului, care să ofere transmisii tv directe. Acest concept, în ciuda potențialului său imens, a rămas nerealizat datorită obstacolelor care nu sunt legate de tehnologie, ci de politică, societate și cultură. Poate într-o zi se va materializa și viziunea lui Clarke.